Se spune că în Evul Mediu, în Transilvania au existat peste 500 de procese pentru vrăjitorie, majoritatea acestora fiind încheiate cu înecarea sau arderea pe rug a condamnatului. Clujul a avut rolul său în asemenea execuții și are câteva povești de spus, în amintirea cruntă a acelor vremuri.

Când te gândești la Evul Mediu, te gândești automat la Inchiziție, frica de vrăjitoare și de magie. Te gândești la credințe absurde și la o mentalitate în care supranaturalul e la ordinea zilei. Și totuși, această perioadă te duce cu gândul, mai degrabă, în Europa Occidentală, unde vânătoarea de vrăjitoare a ucis peste 50.000 de oameni. În România însă, sau în provinciile românești, mai degrabă, nu a existat o asemenea frenezie legată de vrăjitorie. Aici mă refer la Moldova și la Țara Românească, unde s-au înregistrat una, respectiv trei execuții legate de vrăjitorie, în această perioadă. În Transilvania este o altă poveste. Aici, au existat peste 500 de procese pentru vrăjitorie.

Probele pentru descoperirea vrăjitoarelor

Marea majoritate a celor acuzați de vrăjitorie erau femei, pârâte de oameni care pretindeau că le-au văzut făcând magie cu plante, transformându-se în animale sau făcând rău altor persoane. Uneori, acuzatorii erau chiar membri ai familiei celei acuzate. Pentru a dovedi vinovăția sau nevinovăția, exista o serie de probe care determinau dacă acea persoană era cu adevărat vrăjitoare. De regulă, erau acuzate de vrăjitorie femeile care erau prea frumoase sau care aveau semne distinctive, precum negii și alunițele, pe față. Prima probă, în cazul în care femeia acuzată avea o aluniță sau un neg pe față, mai cu seamă pe nas sau în jurul acestuia, era înțeparea semnului cu un ac. Dacă acesta sângera, inculpata era nevinovată. Însă, dacă nu curgea sânge din acea înțepătură, femeia era considerată vrăjitoare și judecată ca atare.

Citește continuarea pe Bună Dimineața Cluj.

Sursă foto: © Wikimedia